Dumnezeu iubeste copiii neascultatori

incetati sa va credeti nevrednici pentru Dumnezeu. ce? aposolul Pavel, cel ce a persecutat Biserica, a fost vrednic prin faptele lui? sau oricare alt pocait de azi... inceteaza sa te uiti la tine si la cat de slab esti, nu trebuie sa castigi dragostea Tatalui, doar sa o primesti.

Mereu aud părinţi şi bunici care le zic copilaşilor mici că Dumnezeu iubeşte doar copiii ascultători - nimic mai fals. Ei cred că Dumnezeu e ceva dictator sau împărat fără milă; un Tată rău şi nemilos. Ei au experimentat traume emoţionale în viaţa lor; nu au fost acceptaţi şi iubiţi de părinţi, de oamenii mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi. Nu-i învinovăţesc pentru că spun asta, ci îi înţeleg: şi eu am crezut la fel.

De fapt uneori mai cred asta… pentru că toată lumea aşteaptă de la mine să fiu perfectă. Fiecare, la un moment dat, te pune într-o cutie şi îţi dă un set de reguli pe care dacă nu le urmezi cu stricteţe – gata – nu mai eşti copil de Dumnezeu, nu le mai poţi fi prieteni, nu mai eşti acceptat de societate. Asta se numeşte manipulare. Cu toţii am păcătuit înaintea lui Dumnezeu, nu este om fără păcat, doar Fiul a ascultat pe deplin, noi restul… cădem ades şi învăţăm din greşeli.

Pe zi ce trece încerc să fiu mai bună, şi slavă Domnului, văd cum El lucrează în mine şi prin mine. Dar asta nu înseamnă că nu se întâmplă să greşesc lui Dumnezeu şi oamenilor. Uneori o fac chiar intenţionat, când cineva mă răneşte îl rănesc înapoi, şi în loc să iert şi să ne împăcăm ne certăm mai tare.

Vi se întâmplă şi vouă asta, nu-i aşa? Ştiţi ce e minunat? Că Dumnezeu ne iubeşte aşa cum suntem, ne înţelege slăbiciunile şi ne ridică de fiecare dată când am căzut. Slavă Lui! Totuşi niciodată Dumnezeu nu va aplauda păcatul pe care copiii Lui Îl fac, ci Îi va disciplina, pentru că Îi iubeşte şi pentru că e un Dumnezeu gelos.

Nu cred că vre’unul din noi reuşeşte să facă altora ce ar vrea alţii să-i facă lui, mai ales atunci când nu-i putem înţelege. Avem prea multe pretenţii de la alţii, dar nu şi de la noi. Şi mie îmi place mereu să zic la fiecare ce să nu facă, îmi place să corectez oamenii, dar cum rămâne cu mine? Nu-mi place când cine îmi spune ce să fac, mai ales când se ajunge la manipulare. Ei bine, e adevătat că de multe ori am făcut sacrificii foarte mari pentru alţii şi tot nu ne-au apreciat, că ne-am dat până şi ultima suflare ca să facem binele să biruiască, am încercat mereu să fim mai buni, mai responsabili, mai frumoşi în faţa lui Dumnezeu. Ne străduim să împlinim Voia Tatălui nostru scump, dar asta nu este pentru El sau pentru ca să arătăm noi bine în faţa altora, ci e spre binele nostru propriu. Dacă ai căzut, dacă vezi că nu mai poţi să te ridici, dacă eşti undeva jos spiritual şi observi în loc să creşti în credinţă, scazi, nu dispera. Nu e sfârşitul tău, nu ai pierdut mântuirea, Dumnezeu nu te urăşte. El vrea să te întorci şi te ajută să te ridici, să-ţi schimbi hainele cu găuri şi pline de murdărie, pline de sânge de la rănile din trecut care nu vor sa se vindece… dă-i-le Lui, ai încredere, ai un Tată extraordinar de BUN.

Când problemele cresc (3)

ADOPTAREA UNOR ATITUDINI CORECTE



Unele dintre problemele pentru care ne îngrijorăm cel mai mult acelea pe care le putem controlacel mai puţin sau chiar deloc. Există unii copii care mor de leucemie. Există taţi tineri care pot rămâne invalizi toată viaţa, datorită unui accident. Unii părinţi dau naştere la copii care suferă cu sindromul Down. Există mame care rămân vâduve cu mulţi copii de crescut. Părinţi bătrâni degenerează psihic, mental sau emoţional.

Uneori aceste probleme vin toate deodată şi ai impresia că totul se năruie în jur şi că Dumnezeu şi promisiunile Sale este departe şi te-a uitat.

În asemenea vremuri se pune la încercare credinţa. Crizele acestea fac parte din “încercările” necesare maturizării noastre. Există atitudini recomandabile în asemenea situaţii şi atitudini foarte dăunătoare. Le vom analiza mai întâi pe cele recomandabile.


Atitudini corecte


1. În vremuri de necaz, credincioşii au nevoie de o atitudine plină de credinţă. N-avem nevoie să-L înţelegem pe Dumnezeu pentru a ne pune încrederea în El. În mijlocul necazului Iov spunea: “ da, mă va ucide… dar îmi voi apăra purtarea în faţa Lui (Iov 13: 15). Credinţa noastră este pusă la încercare tocmai atunci când nu-L înţelegem pe Dumnezeu. El spune: “Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile tale voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre” (Isaia 55:9). Poporul lui Dumnezeu s-a convins, iarăşi şi iarăşi, că necazurile şi durerile sunt de fapt căi de acces neexperimentate şi neimaginate încă înspre harul şi bunătatea lui Dumnezeu.


Nu este uşor să ai credinţă. Ea presupune nu numai a te încrede în Dumnezeu la vreme de necaz, ci şi a-I acorda Domnului libertatea de ane mări aceste necazuri. Trebuie să avem încredere în El nu numai nu numai când planurile nostre sunt date peste cap, ci şi atunci când ele se năruie complet.


A avea credinţă înseamnă a crede cătot ceeace se întâmplă în viaţa noastră este mereu sub controlul suveranităţii Atotputernicului şi că, în mâna Sa, totul se va transforma într-o veşnică binecuvântare:


“De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său” (Romani 8:28)


2. În vreme de necaz, credincioşii trebuie să manifeste să manifeste o atitudine de smerenie. Tendinţa firescă este să ne revoltăm şi să întrebăm: “De ce eu, Doamne?” Smerenia reacţioneză diferit acceptând cu încredere lucrurile pe care, oricum, nu le poate schimba. Ea se lasă călăuzită de Duhul lui Dumnezeu şi este opusul cârtirii şi amărăciunii produse de direa pământească.


Smerenia îşi arte rădăcinile aşezate în credinţă. Ochii smereniei sunt îndrepaţi spre Dumnezeu, aşteptând întotdeauna ca El să transforme răul trecător într-un bine statornic. În faţa calamităţii care s-a abătut asupra lor, soţia lui Iov s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu, dar smeritul Iov a corectat-o zicând: “Ce! Primim de la Dumnezeu binele, şi să nu primim şi răul?” (Iov 2:10)


O atitudine de smerenie ne ajută să privim în mod obiectiv necazul, pentru ca apoi, să putem face deosebire intre ceea ce trebuie acceptat şi ceea ce mai poate fi schimbat. A fi blând nu înseamnă să fii mereu pasiv; nu încetează să te mai opui forţelor răului. A fi smerit nu înseamnă arenunţa la hotărârea de adepăşi un handicap. De fapt, smerenia îţi dă libertatea de a face ceea ce trebuie făcut, deoarece nu te mai simţi obsedat să schimbi realităţile, pe care trebuie doar să le accepţi. Smerenia ne izbăveşte de acea stare de supărare iraţională şi ne deschide ochii să vedem lucrurile vieţii noastre din perspectiva lui Dumnezeu. Psalmistul spune: “El face pe cei smeriţi să umble în tot ce este drept” (Psalmistul 25:9).


3. În vreme de necaz credinciosul are nevoie de o atitudine de rugăciune. Desigur, rugăciunea este o acţiune, dar ea este în acelaşi timp şi o atitudine, o stare a inimii. Atunci când se înmulţesc necazurile, trebuie să ne amintim să-L căutăm pe Tatăl nostrum ceresc. Îngrijorându-se şi chinuindu-se, omul firesc caută şi se străduieşte să afle tot felul de modalităţi de ieşire din necaz. El nu apelează la Dumnezeu decât atunci cand a epuizat el însuşi toate celelalte resurseşi variante. Copiii lui Dumnezeu însăpot fi scutiţi de toate aceste chinuri, dacă sunt obijnuiţi să apeleze la rugăciune. “Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri” (Filipeni 4:6). Sufletul care ştie să-şi aducă îngrijorările la tronul ceresc nu va mai fi împovărat de ele. Atunci când cerem cu credinţă, nu ne vom mai concentra asupra frustrărilor şi grijilor pământeşti, ci vom sta să aşteptăm în linişte răspunsul ceresc.


4. La vreme de necaz, credincioşii au nevoie de o atitudine de mulţumire. Aceasta este probabil atitudinea cel mai greu de manifestat. Fără credinţă, smerenie şi rugăciune, o asemenea reacţie este imposibilă.


Pe de altă parte, atunci când există credinţă şi când Dumnezeu se află în central atenţiei şi preocupărilor noastre, atitudinea de mulţumire nu numai că este potrivită, dar e şi singura posibilă. A fi de mulţumire la vreme de necaz, nu este o atitudine iraţională. Ea se bazează pe o trăire a relităţii. “Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iaraşi zis: “Bucuraţi-vă!” (Filipeni 4:4). Prin însuşi fiinţa Sa, Dumnezeu este prilej de bucurie, iar credinciosul care se încredere în El ajunge să fie fericit, indiferent de situaţia în care se află.

Când problemele cresc (2)

DUREREA ÎN PERSPECTIVĂ


Există păreri diferite despre boală, accidente şi moarte prematură. Unii consideră că toate aceste lucruri sunt opera diavolului. Ei afirmă că Dumnezeu doreşte pentru cei credincioşi doar bucurie, o sănătate excelentă şi o prosperitate continuă. Alţii recunosc faptul că trăim într-o lume asupra căreia planează blestemul păcatului şi că mântuirea noastră încă nu este completă. Pentru aceştia nu este atât de important ce experimentează în viaţa asta de pregrini prin lumea păcatului, ci dacă viaţa lor aduce laudă lui Dumnezeu sau nu.

Următoarele principii ne vor ajuta să înţelegem situaţia din perspectiva Bibliei:

1.       Omul este trecător. “De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi păcătuit…” (Romani 5:12)
2.       Pământul se află sub blestem. “Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii.” (Romani 8:22)
3.       În trupul său, omul este supus durerii, necazurilor şi bolilor. “Şi nu numai ea (natura), dar şi noi, care care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscupărarea trupului nostru” (Romani 8:23)
4.       Unele boli, dureri şi necazuri sunt rezultate ale păcatului. “Ioram… avea de nevastă pe o fată alui Ahab, şi a făcut ce este rău înaintea Domnului. … Ioram chiar înălţimi în munţii lui Iuda. A tâtât pe locuitorii Ierusalimului la curvie, şi a amăgit pe Iuda. … Domnul … te (pe Ioran) va lovi cu o boală grea, cu o boală de măruntaie, care se va îngeuna din zi în zi până când îţi vor ieşi măruntaiele din pricina târiei bolii” (2 Cronici 21)
5.       Unele boli, dureri şi necazuri vin din partea Satanei. “Şi Satana a plecat dinaintea Domnului. Apoi a lovit pe Iov cu o bubă rea, din talpa piciorului până în creştetul capului” (Iov 2:7). “Şi ca să nu mă umflu de mândrie, din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască, şi să mă împiedice să mă îngâmf” (2 Corinteni 12:7)
6.       Unele boli, dureri şi unele necazuri nu sunt rezultate nici de păcatul personal, nici de atacul Satanei, ci fac parte pur şi simplu din lumea noastră imperfectă. După cum s-a remarcat mai devreme, Isaac a orbit la bâtrâneţe. Pavel l-a părăsit pe Trofim bolnav la Milet. Şi Domnul Isus S-a referit la acest principiu când a spus: “Credeţi voi, le-a răspuns Isus, că aceşti Galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi Galileeni, pentru că au păţit astfel? … Sau acei optsprezele inşi, peste care a căzut turnul Siloam, şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni, care locuiau în Ierusalim? Eu nu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 23: 2, 4-5). Cu alte cuvinte, doar cine se pocăieşte are şanse să fie dus de Duimnezeu într-o lume în care nu se vor mai întâmpla astfel de lucruri.
7.       Se cuvine să ne rugăm pentru vindecare şi izbăvire, cu condiţia să ne rugăm cu credinţă. “Este unul dintre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii Bisericii; şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşa; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate” (Iacov 5:14, 15). “De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Şi El mi-a zis: Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită. Deci mă voi lăuda mult mai bucuros în slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine” (2 Corinteni 12: 8,9). “Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta” (Luca 22:42).

Cand vrei liniste...

Sunt obosit de atâta muncă şi de văzut aceeaşi oameni în drum spre serviciu. Ajung acasă şi nevastă-mea serveşte acelaşi fel de mâncare la cină. Vreau să intru în baie, apoi să intru în camera mea, să mă întind în pat şi să stau liniştit la televizor, dar fiica mea nu mă lasă, pentru că vrea să se joace cu mine; nu inţelege că SUNT OBOSIT.

Şi tatăl meu mă deranjează câteodată, soţia mea la fel, ... şi între nevastă, fiică şi tată, încep să înebunesc.

“VREAU LINIŞTE!"

Unicul lucru bun este somnul, când închid ochii mă liniştesc şi parcă uit de toţi şi toate.

- Salut, vin pentru tine.
- Cine eşti? Cum ai intrat?
- M-a trimis Dumnezeu după tine. Mi-a spus să-ţi ascult plângerile şi... ai dreptate! A venit timpul să te odihneşti.
- Asta nu este posibil, pentru asta ar trebui să mor...
- Asa este, vei muri. Nu ai să mai întâlneşti aceeaşi oameni, nici nu mai trebuie să-ţi suporţi nevasta veşnic nemulţumită, nici pe micuţa ta fiică, nici să asculţi sfaturile tatălui tău.
- Dar ce se va intampla cu totul, cu serviciul meu....?
- Nu-ţi fă probleme, la firma unde lucrezi tu au găsit pe altcineva; şi acesta este foarte fericit, pentru că nu avea servici.
- Şi sotia mea, copilul meu?
- Soţia ta a întâlnit un bărbat bun, care o respectă şi o admiră pentru calităţile sale, şi are răbdare s-o asculte cu plăcere, fără să-i reproşeze nimic. Şi-n plus, are grijă de fiica ta, o iubeşte mult ca şi cum ar fi fost a lui, mai
ales că el este steril; şi oricât de obosit ar veni de la serviciu, are răbdare să se joace cu ea şi sunt foarte fericiţi.
- Nu, nu pot să mor...
- Îmi pare rău dar decizia a fost luată.
- Dar asta înseamnă că nu-mi mai pot săruta fiica niciodată, că nu-i mai pot spune "TE IUBESC" soţiei mele şi nici nu îmi mai pot îmbrăţisa tatăl. Nu, nu vreau să mor, vreau să trăiesc, nu vreau să mor încă...
- Dar, nu asta doreai? . . . . ODIHNĂ. Acum te poţi odihni etern; dormi pentru veşnicie.
- Nu, nu vreau, te rog, Dumnezeule...!
- Ce ai iubitule? Ai un coşmar? îmi şopti soţia mea, trezindu-mă.
- Nu . . . nu a fost un coşmar, a fost încă o şansă.

oare...?

Oare as putea sta?

de U Denisa Andreea

Cum sa stau si sa visez acum

Cand trebuie atat de mult luptat?

Cum sa sa stau adancita-n amintiri?

In regretele de ieri.. cand azi...

E o noua zi.. e o noua clipa..

Cred ca ar trebui sa traiesc clipa de acum

In ciuda a ce zic altii..

Sa visez, sa sper.. dar sa si lupt

Pentru visul meu, pentru Dragostea mea..

Ce e mai important decat Ea ?!

Caci prin Ea e tot ce exista,

Prin Ea au fost facute toate !

Cum as putea sta nepasatoare la soarta altora..?

La drama lor.. gandindu-ma doar la a mea?

Cum as putea fi asa..?

Eu sunt fiica Ta, Dragoste desavarsita.

De ce mi-ar fi frica de viitor ?

Sau de ce cred altii despre mine ?

De ce sa-mi pese de lucruri minore..

De ce spun ei, cand lor nici macar nu le pasa ?!
De ce sa nu sper la cer cand asta imi promiti Tu?

De ce as alege sa ranesc o inima de Tata,

Dorind ce ea nu vrea..?
 Vreau sa fac voia Ta, Dumnezeule !

As putea oare sta.. nefacand nimic?

Cum as putea face asta ?!

(03.01.11)