A
fost odată un VIS şi câţiva „copii” care credeau aproape nebuneşte în
realizarea lui… Nici noaptea, nici frigurile din vechea mansardă de pe strada
X, nici lipsurile, nici piedicile, nici râsul ironic al altora, nici pesimismul
celor trecuţi deja prin viaţă şi care mai încercaseră şi ei la rândul lor VISUL
şi acum îi sfătuiau la reţinere şi renunţare, nici un muritor de rând, nimeni
nu putea să smulgă acel VIS brăzdat parcă cu fierul de plug în sufletele lor. Trăiau
pentru acel VIS, respirau împreună pentru VISUL acela, nimic nu era mai
important ca şi acel VIS, nu aveau ochii decât pentru el! Pur şi simplu le
dădea aripi, inima bătea cu putere, ochii străluceau de pasiune, iar a fi unul
în compania altuia era tot ce conta în acele zile de poveste… şi astfel şi-au
jurat credinţă şi prietenie veşnică, jurământ adânc imprimat în inimile calde!
Probabil seara aceea au perceput-o toţi ca şi seara în care au devenit „fraţi
de cruce”!…
…Şi
au purces la îndeplinirea VISULUI! Pe zi ce trecea, VISUL a început să prindă
contur… Nu pot să-mi dau seama nici azi, după multe zile de atunci, dacă
într-adevăr a prins contur, sau doar ochii sau mai bine spus, inimile lor au
început să vadă asta! Nici azi, încă nu pot să-mi dau seama cum se vedea din
exterior îndeplinirea acelui minunat VIS. A avut sau nu măcar puţină realitate
ceea ce nouă ni se părea realitate? Cel mai probabil nu vom şti asta
niciodată!… Mai lipsea doar un pas şi VISUL ar fi devenit realitate! Dar pasul
acela nu s-a mai făcut niciodată! Şi dintr-o dată el, VISUL, s-a sfărâmat în
mii de bucăţi! Nu cred că în lume există durere mai mare! Dintr-o dată s-au
trezit cu pumnii goi, cu clădirea spulberată, cu ochii plinii de cioburile
VISULUI şi inima rănită de moarte, da, chiar de ceea ce iubiră ei cel mai mult:
VISUL! Atunci au realizat că nu au fost pregătiţi de eşecul apărut pe
neaşteptate, ca şi ploia în cea mai călduroasă zi de vară… Mai bine am trece
peste imaginea următoare, dar nu mă lasă ea, stăpâna acestui articol:
AMINTIREA!… E spre înserat, cerul e acoperit de nori negri, e mult praf pe jos,
evidenţiat şi mai mult de vântul care s-a stârnit parcă din senin, şi în praful
drumului sunt câţiva „copii ai VISULUI”! Cu ochii şi inimile rănite de
cioburile celui pe care l-au iubit cel mai mult, caută mai mult pe tipăite în
lumina difuză şi praful drumului, să pună ciob lângă ciob pentru refacerea
„LUI”! Cred că au tot fost vreo două încercări disperate, dar s-au lovit de
zidul experienţei: ce s-a sfărâmat odată, la loc nu se mai adună!… Aici a fost
greşeala lor sau poate încă mai este: au tot plâns după VISUL distrus… şi acum
se plâng unul pe altul de dor! Ceea ce i-a unit atât de mult, spre invidia
atâtora, i-a şi despărţit spre satisfacţia altora! În lume mai există atâtea
alte VISURI, dar ei l-au vrut numai pe „EL”, pe al lor…şi încă îl mai vor doar
pe al lor! Azi acei „copii ai VISULUI” nu mai există! Azi au crescut, sunt
maturi, spun ei, poate au ajuns să nu mai creadă în vise! Azi nu mai sunt
împreună: fiecare are ciobul lui de VIS şi vrea să-l păstreze pentru sine! Nu
mai mor să-şi unească bucăţile! Azi copiii de ieri invidiaţi de „îmbătrâniţii
necredinţei”, au ajuns să se integreze încet, pe nesimţite, în lumea celor care
nu mai cred în vise! Azi le-a mai rămas doar AMINTIREA! Au schimbat tot ceea ce
contează în viaţă: „VISELE”, pe un lucru de puţină valoare, amintirea!
Aşadar,
ce să poţi face când îţi mai rămâne în viaţă doar amintirea? NU ŞTIU…
P. S.
Aceasta este o poveste inspirată dintr-un caz real!
(Autorul ).
Scris de: Silviu
R. Cornea sursa: www.crestininformat.ro
