Mare este Dumnezeu!

It's ONLY for the weak

Only for the weak - AVALON




Some say it's rules and regulations
And trying to always be right
No room for mistakes in the choices we make
For only the strong survive

But it's not about perfect performance
Or resolution of will
It's all about surrender
Giving up
Being still

Chorus: It's only for the weak
For the faint of heart
Those driven to their knees
Those who live with scars
There's power from beyond
We're certain where it's from
And that's our source of strength
Before we follow Christ
We need to be advised
It's only for the weak

He welcomes the worn and weary
All who are wounded by sin
And just as we are, we can fall in His arms
Rest and find shelter in Him
Seems like each day is a battle
With burdens and struggles to face
Only in our losing
Do we really see how much we've gained

(Chorus)

The Father always starts
With a willing heart
Open to how He moves
As His Spirit is poured
He will do so much more
Than we dreamed He could do

(Chorus twice)

Rugaciune pentru sot

Doamne, ajuta-ma sa fiu o sotie buna. Imi dau seama ca fara ajutorul Tau nu pot avea ceea ce-mi trebuie pentru a fi o astfel de sotie. Ia egoismul, nerabdarea si iriabilitatea mea si transforma-le in bunatate, indelunga rabdare si bucurie cu care sa trec peste toate. Ia vechile mele reactii emotionale, ganduri si obiceiuri, presupuneri si tendinte autoprotectoare, si fa-ma rabdatoare, intelegatoare, buna, credincioasa, blanda si cu stapanire de sine. Ia inima mea tare si darama-i zidurile cu berbecele revelatiei Tale. Da-mi o inima noua si pune in mine dragostea, pacea si bucuria Ta (Gal. 5: 22-23). Asa cum sunt acum nu ma pot ridica mai sus de unde ma aflu. Numai Tu ma poti transforma.

Arata-mi unde este pacat in inima mea, mai ales in ce-l priveste pe sotul meu. Marturisesc ca nu o data l-am criticat, nu i-am aratat dragoste, am fost manioasa pe el, i-am purtat resentiment, nu l-am respectat sau nu l-am iertat. Ajuta-ma sa las la o parte orice rana, orice sentiment de manie sau dezamagire si sa-l iert asa cum ierti Tu - complet, fara sa privesti in urma. Fa-ma un instrument al impacarii, pacii si vindecarii pentru mariajul nostru. Imbunatateste comunicarea noastra si salveaza-ne din circumstantele care ne pot aduce in pragul divortului.

Fa-ma tovarasa sotului meu, insotitoarea, prietena si ajutorul lui. Ajuta-ma sa fac din casa noastra un loc plin de pace, odihnitor si sigur, unde lui sa-i faca placere sa vina. Invata-ma cum sa ma ingrijesc si sa fiu atragatoare pentru el. Ajuta-ma sa devin o femeie creativa si oportunista, cu o minte, un suflet si spirit viu. Fa-ma femeia de care el sa fie mandru ca este sotia lui.

Vin la crucea Ta cu toate asteptarile pe care le am. Nu mai pun pe umerii sotului meu povara de a ma satisface in domenii in care ar trebui sa caut ajutorul Tau. Ajuta-ma il accept asa cum este si sa nu incerc sa-l schimb. Imi dau seama ca in anumite privinte e posibil sa nu se schimbe niciodata, dar in acelasi timp, ma rog sa se schimbe asa cum nici nu cred ca este posibil. Las in mana Ta orice schimbare care trebuie sa fie facuta, acceptand deplin ca niciunul dintre noi nu este si nu va fi niciodata perfect. Numai Tu, Doamne, esti perfect si eu privesc la Tine ca la izvorul perfectiunii noastre.

"Am incredere in tine!"

Acrobatul pe frânghie

        Un acrobat şi-a făcut apariţia într-un mic orăşel şi a aşezat o frânghie bine încordată la zeci de metri deasupra unui râu cu ape repezi. El a uimit mulţimea prin talentul şi curajul lui, traversând de mai multe ori acel râu pe frânghie, alergând, umblând în mâini, mergând pe bicicletă şi împingând o roabă. Când i s-a părut că toţi sunt convinşi de abilitatea lui, acrobatul s-a adresat mulţimii: "Aş vrea acum să împing roaba aceasta de la un capăt la altul al frânghiei, având o persoană în ea. Credeţi că pot face aceasta?" Toţi au început să strige: "CREDEM! CREDEM!" Atunci acrobatul a întrebat: "Cine se oferă, să încercăm împreună?" Tăcere deplină! Nimeni nu se oferă. Din spatele mulţimii apare un copil: "Eu mă ofer. Eu am încredere în tine!" Înmărmurită, mulţimea îi urmăreşte pe cei doi încheindu-şi cu succes drumul, atât de primejdios. Cineva se apropie de copil: "Nu ţi-a fost teamă?" Copilul răspunde zâmbind: "Nu! Acrobatul este tatăl meu. Nu e prima dată când facem lucrul acesta împreună."

       Te încrezi tu în Dumnezeu, vrei să te laşi condus de El pe drumul greu şi primejdios al vieţii, sau ai doar o formă de credinţă lipsită de viaţă şi de putere, aşa cum aveau şi ceilalţi oameni din jurul acrobatului?

mereu plang cand o citesc..

Salvatorul

Într-o zi aspră de iarnă, în care zăpada era viscolită de un vânt foarte puternic şi gerul era cumplit, un angajat al unei cabane din Munţii Alpi, ieşi din adăpostul său. Vântul aproape că-l dobora de pe picioare. Cu greu se îndreptă spre cuşca lui Ralf. Acesta era un uriaş cîine Saint Bernard, cântărind cam 90 de kilograme. Când se ridica pe labele din spate avea o înălţime de 2 metri.

Ţi-ar fi oare teamă să întâlneşti un astfel de câine? Ei bine, Ralf nu făcuse nimănui nici un rău, dimpotrivă, el fusese dresat să salveze oameni. Cine avea nevoie să fie salvat de el? Vei vedea imediat.

Munţii Alpi sunt cei mai înalţi din Europa. Acolo este tot timpul iarnă şi zăpada nu se topeşte niciodată. Mulţi turişti se rătăcesc prin munţii aceştia şi în scurt timp pot muri din cauza frigului. Iată de ce puternicii câini Saint Bernard sunt dresaţi şi trimişi în misiune, să caute oameni rătăciţi sau doborâţi de frig şi să-i salveze.

Ei bine, Ralf era cel mai bun câine salvator. Nu ştiu dacă tu ai salvat până acum pe cineva de la moarte, însă Ralf salvase 67 de oameni deja! Îţi dai tu seama câtă recunoştinţă aveau acei oameni, împreună cu familiile lor pentru acest câine deosebit? Cabanierii şi toţi lucrătorii de la Salvamont îl iubeau de asemenea, foarte mult pe Ralf.

Iată de ce bărbatul care se pregătea să-l trimită pe Ralf în misiune se întreba acum dacă nu e prea aspră vremea de afară chiar şi pentru Ralf. N-ar fi vrut să i se întâmple ceva rău.

În timp ce-i mângâia blana deasă, Ralf îl privea drept în ochi pe stăpânul său, parcă întrebându-l: „Ce doreşti să fac pentru tine? Sunt gata să fac orice mi-ai cere!” De atâţia ani, de când îl avea pe Ralf lângă el, omul acesta ajunsese să-l iubească foarte mult pe acest câine deosebit de credincios şi ascultător. Totuşi, ceva îi spunea că trebuie să-l trimită în misiune. Dacă pe undeva, prin zăpadă zăcea un om fără ajutor?

„Hai Ralf, hai băiatule! Trebuie să pleci la treabă.” Drept răspuns, Ralf îi linse de două ori mâna stăpânului său, apoi, cu paşi domoli, dar hotărâţi ieşi din cuşcă. Se uită mai întâi în diferite direcţii, apoi se hotărî să apuce pe poteca ce ducea spre pârtia de schi. Vântul bătea cu multă putere, iar zăpada viscolită îi intra în ochi bietului câine, dar acesta nu dădea înapoi.

Lupta lui cu zăpada şi-a meritat efortul deoarece după o oră de căutări el a găsit un om căzut sub zăpadă. Să fi murit oare? Ralf se apropie repede şi cu mirosul său foarte fin simţi că omul încă mai respira. Imediat câinele îi linse mâinile şi faţa pentru a-l încălzi puţin. În multe cazuri omul îşi revenea prin aceasta, iar apoi, ajutat de câine, mergea până la cabană. Alteori, când omul era prea obosit, câinele dădea alarma la cabană şi atunci veneau cei de acolo în ajutor.

Acum însă omul nu se mişca deloc, iar distanţa până la cabană era prea mare. Nu era timp de pierdut, aşa că 

Ralf trecu la o altă soluţie, pe care o aplica în astfel ce cazuri. Cu multă grijă el îşi întinse corpul mare şi îmblănit peste omul îngheţat, ca să-l încălzească mai bine.

Vântul rece îl lovea pe bietul câine fără milă, dar el stătea cu răbdare acolo, în aşteptarea unui semn de viaţă din partea omului. Câtă bucurie a simţit el atunci când omul a început să mişte, puţin câte puţin!

Într-un târziu omul a deschis ochii. El nu înţelegea însă unde se află. Când a văzut deasupra lui câinele uriaş s-a speriat. Era convins că este un lup. Fără să judece prea mult, cu o mişcare bruscă şi-a scos cuţitul de vânătoare şi l-a împlântat adânc, în pieptul lui Ralf.

Câinele a scos un urlet sfâşietor. Ar fi putut atunci să-l muşte de gât pe acel om nerecunoscător, dar el nu i-a făcut nici un rău, ci s-a ridicat, clătinându-se şi a început să-şi croiască drum încet, cu greu şi cu dureri mari, spre adăpostul de salvare, adică spre cabană, ca să-l conducă acolo pe om. În urma lui rămânea pe zăpadă o dâră roşie de sânge.

Omul care fusese salvat şi-a dat seama de ceea ce făcuse şi a început să plângă. „El a venit să mă salveze, iar eu..., iar eu...” spunea el. Lacrimi mari îi brăzdau obrajii. Cu greu el s-a ridicat, mergând după urmele câinelui. Atunci când Ralf nu se mai vedea el se orienta după urmele de sânge din zăpadă.

Ralf a căzut imediat ce a ajuns la adăpost. Cabanierul, cutremurat de suferinţa câinelui a chemat ajutoare, care l-au luat în braţe şi l-au pus pe o masă mare din holul cabanei. Sângele curgea fără încetare din pieptul lui Ralf. Cu toţii plângeau, în timp ce Ralf le lingea mâinile.

În acel moment, cu faţă răvăşită de durere a intrat pe uşă omul care fusese salvat. El s-a aruncat în genunchi lângă Ralf, şi fără să ţină cont că se adresează unui câine şi nu unui om a început să spună: „Iartă-mă! Iartă-mă!” Într-un târziu, neputincios el începu să mângâie blana câinelui. Atunci i-a fost dat să trăiască un moment deosebit – în timp ce îi mângâia capul, Ralf a lins mâna omului, aceeaşi mână care a înfipt cuţitul în pieptul său.

„V-a iertat”, i-a spus atunci cabanierul. „Cred că eu n-aş fi fost în stare să vă iert, dar iată că el poate”.

În clipa aceea câinele şi-a lăsat capul într-o parte. Murise!

Aceasta este o istorie adevărată şi emoţionantă şi ea ilustrează foarte bine ceea ce a făcut pentru noi Domnul Isus Cristos. El Se bucura de toată slava pe care I-o dădeau îngerii din cer, iar adăpostul Lui era mult mai minunat decât adăpostul din care Ralf a plecat în ultima lui misiune. Din nefericire însă noi eram pierduţi şi rătăceam pe căile păcatului, ca acel om care se pierduse prin munţi.

Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui... (Isaia 53.6)

Ca şi în cazul lui Ralf, bunătatea Domnului Isus a fost răsplătită de către oameni cu o lovitură de moarte. În loc să fie recunoscători, oamenii L-au răstignit.

Ca şi Ralf, El şi-a dat viaţa, ca s-o salveze pe a noastră. Domnul Isus ar fi putut să Se răzbune pe oamenii aceia nerecunoscători, dar El vrea să ne conducă spre acel adăpost de salvare din cer, pe toţi cei care ne încredem în El şi mergem pe urmele paşilor Lui, marcate cu sânge.

Ca şi omul din întâmplarea noastră, şi tu trebuie să-ţi regreţi păcatele şi atunci vei obţine iertarea Domnului Isus, deoarece El te iubeşte nespus de mult.

Căci ştiţi că nu cu ... argint sau cu aur aţi fost salvaţi... ci cu sângele scump al Domnului Isus Cristos (1 Pet.1.18-19). 

lucruri neinsemnate

Mărunţişuri


O doamnă în vârstă se hotărâse să facă o scurtă călătorie cu trenul pentru a admira o regiune pe care nu o cunoştea şi a cărei frumuseţe fusese mult lăudată. Ea gusta mai dinainte această plăcere. Suită în vagon, căută un loc bun, iar după ce l-a găsit, şi-a aranjat cu grijă bagajele. Şi-a agăţat mantoul, a aranjat perdelele. Când totul era în ordine, satisfăcută, gândi că era timpul, în sfârşit, să se aşeze şi să admire peisajul.

Dar iată că trenul îşi încetini mersul şi curând auzi numele gării unde trebuia să coboare. "Oh, gândi ea, dacă aş fi ştiut că se ajunge aşa de repede, nu mi-aş fi pierdut timpul cu aceste mărunţişuri fără importanţă !"

Câţi dintre noi, la sfârşitul unui an, la capătul unei vieţi, ar putea să spună: "Dacă aş fi ştiut că timpul trece atât de repede, nu l-aş fi pierdut ocupându-mă cu atâtea lucruri uşuratice".

Fericiţi sunt aceia care n-au nevoie să mai adauge: "Şi am neglijat singura chestiune importantă, aceea care trebuia s-o pun în rânduială în timpul călătoriei de pe pământ."

Această chestiune tu o cunoşti, este cea a păcatelor tale. Le-ai adus la Domnul Isus şi L-ai primit pe El ca pe Mântuitorul tău? Sau le ai încă asupra ta şi gândeşti să te arăţi în faţa lui Dumnezeu cu ele.

Un om modern

Un om modern

Un om modern s-a rătăcit prin deşert. Era deshidratat. Când dormea visa doar apă, portocale sau smochine.

Apoi se trezea şi se târa mai departe, dar chinul era tot mai apăsător.

Când tocmai ajunsese la capătul puterilor a zărit o oază. "A, fata morgana" a gândit el. "O iluzie care vrea să mă împingă la disperare, deoarece în realitate acolo nu există nimic. Dar nu! Eu voi rămâne demn şi nu mă voi lăsa păcălit!" El se apropia de oază însă ea nu dispărea, ci devenea tot mai vizibilă. Smochinii parcă îi făceau semn cu crengile lor să vină şi să mănânce, dar el gândea: "Asemenea iluzii sunt frecvente pentru cei aflaţi în situaţia mea. Ce crudă poate fi natura!" Cuprins de aceste gânduri a murit având pe buze un blestem neînţeles asupra lipsei de sens a vieţii.

După o oră l-au găsit doi beduini. "Poţi înţelege aşa ceva?" întrebă unul. "A murit de foame şi de sete lângă cea mai frumoasă oază."

"A fost un om modern!" a răspuns celălalt beduin. "Nu a crezut în ceea ce a văzut!"

Tot aşa, Dumnezeu este foarte aproape de noi însă omul modern nu Îl observă.

"Veţi auzi cu urechile voastre, şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri, şi nu veţi vedea. Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec". (Matei 13.14)

Cadoul - o frumoasa istorisire

Cadoul

O fetiţă avea o păpuşă frumoasă la care ţinea foarte mult. Îi plăcea să stea cu ea de vorbă şi o scotea adesea la plimbare.

Într-o zi fetiţa îşi puse păpuşa în cărucior şi ieşi cu ea în stradă. Deodată apăru în cale o altă fetiţă cu o păpuşă de cârpă în braţe. Purta o rochiţă veche şi spălăcită şi avea o înfăţişare sărăcăcioasă. Prima fetiţă îşi privi frumoasa păpuşă şi zise:

"Odorul meu, mă bucur din suflet că nu eşti ca păpuşa asta de cârpă, urâtă şi nespălată".

Dar fetiţa săracă îşi iubea şi ea păpuşica. Ea îi tot vorbea şi o dădăcea, ţinând-o în braţe, pentru că nu avea un cărucior frumos pentru ea.

De după colţ apăru deodată un camion în plină viteză. Fetiţele săriră într-o parte şi cea săracă scăpă jos păpuşa de cârpă. Roţile camionului o striviră pe loc sub ochii înspăimântaţi ale celor două copile. Fetiţa săracă se plecă peste păpuşica ei şi izbucni într-un plâns amar, privind la cârpa strivită în noroi. Comoara ei pierise sub roţile camionului. Ce să facă ea acum? Cu cine să se joace?

Văzând-o singură şi nemângâiată, fetiţa cu păpuşa cea frumoasă se apropie de dânsa şi-i puse mâna pe umăr, căutând să o mângâie. Dar sărmana fetiţă plângea tot mai amarnic. Atunci noua ei prietenă îi întinse păpuşa ei şi-i spuse: "Ia-o, ţi-o dăruiesc. E cea mai frumoasă păpuşă! Vei fi fericită cu ea". Ea îşi îmbrăţişă şi-şi sărută pentru ultima oară păpuşa şi o întinse fetiţei înlăcrămate, căreia nu-i venea să-şi creadă ochilor. "Cum, mi-o dăruieşti mie? Nu-mi vine să cred!" exclamă ea, dar noua ei prietenă se repezi într-un suflet acasă, ca nu cumva între timp să se răzgândească.

Ajungând în prag, ea se aşeză şi-şi privi cu amărăciune căruciorul gol. La etajul cel mai de sus al clădirii vecine locuia o bătrână. Ea asistase la întreaga . scenă petrecută sub ferestrele ei şi devenise astfel martora întâmplătoare a acestei emoţionante istorii.

Peste câteva zile ea veni cu o cutie mare în braţe şi sună la uşa casei unde locuia fetiţa ce-şi dăruise păpuşa.

Mama fetiţei deschise uşa şi vecina îi întinse cutia, spunându-i că a adus o păpuşă frumoasă pentru fetiţa ce-şi dăruise păpuşa iubită unui alt copil. Mama îşi chemă fiica, îi explică motivul vizitei acelei femei şi-i arătă cutia. Fetiţa o deschise. Noua păpuşă era mult mai frumoasă decât cea veche. Fetiţa era fericită şi repeta mereu că nu vecina, ci Dumnezeu îi trimisese păpuşa. Mama îi împărtăşea părerea, pentru că o învăţa de mică să fie mărinimoasă şi să aibă grijă de cei săraci. Ea îşi vedea acum roadele poveţelor şi-şi tot ştergea ochii, râzând şi plângând deopotrivă, sărutându-şi fetiţa şi mulţumindu-i lui Dumnezeu şi bunei vecine.

Despre adevarata frumusete

Frumuseţea
O fetiţă se plângea adesea mamei că s-a născut urâtă. Nu-i plăcea deloc cum arată. Celelalte fetiţe îi păreau mult mai drăguţe şi mai simpatice decât dânsa. Colegele ei de şcoală o încredinţau că atunci când va creşte mare, va scăpa lesne de acest cusur cu ajutorul fardului. Mama îi explică însă că frumuseţea omului nu depinde de înfăţişarea lui exterioară şi că dimpotrivă, fardul urâţeşte oamenii. Şi adăugă că ea ştie secretul adevăratei frumuseţi. Fetiţa, care ţinea nespus să fie frumoasă, o rugă să-i încredinţeze şi ei acel secret.

Mama îi spuse să-şi aducă un scăunel şi să se aşeze alături. "Trăia odată o fetiţă urâtă foc", începu mama. - "Eu sunt! E vorba de mine!" - strigă fetiţa. Mama însă o rugă să nu o întrerupă şi continuă: "Fetiţa aceasta nu asculta de părinţi, era obraznică şi necuviincioasă". "Întocmai ca mine", - o întrerupse iarăşi fetiţa, dar mama îşi urmă povestirea, fără să-i dea vreo atenţie: "Şi fetiţa aceasta urâţică s-a visat odată lângă un izvor - izvorul frumuseţii. Cine se spăla în apa acelui izvor, devenea pe loc frumos ca nimeni altul. Fetiţa se pregătea să sară în apă, dar cineva o opri". "Cine? Cine?" - o întrerupse iarăşi fetiţa şi mama îi răspunse: "În faţa ei apăruse un înger care nu-i îngădui să intre în apă. El îi porunci să se întoarcă acasă şi o lună încheiată să facă numai fapte bune şi să nu se supere nici o singură dată. Şi abia atunci să vină la izvorul fermecat. Ce putea face fetiţa? Se întoarse necăjită acasă şi urmă întocmai porunca îngerului. Peste o lună ea veni iarăşi la izvor, dar îngerul n-o lăsă nici de astă dată să intre în apă, poruncindu-i să fie bună şi ascultătoare timp de încă trei luni. Ea dorea atât de fierbinte să devină frumoasă, că se învoi şi de astă dată. Acasă se purtă atât de bine, că părinţii nu se mai puteau sătura, privind la dânsa.

Peste trei luni ea veni iarăşi la izvor. Îngerul i se arătă iarăşi, dar fata apucă să vadă o feţişoară frumuşică şi zâmbitoare oglindită în apa izvorului. "Cine să fie oare?" - se întrebă ea. Îngerul veni a1ături şi-i spuse: "E chipul tău. Şi e atât de frumos că nu mai trebuie să te cufunzi în apă". Fetiţa se trezi şi încercă să-şi explice visul. Ea înţelese că aflase secretul frumuseţii şi de atunci se purta aşa precum o învăţase îngerul. Peste câteva luni feţişoara ei deveni atât de drăgălaşă, că trecătorii se opreau pe stradă să o admire".

Mama îşi încheie aici povestirea şi fetiţa înţelese totul, fără să-i mai ceară vreo explicaţie. "Am să încerc şi eu aşa, - rosti ea încet, - dar te rog să mă ajuţi şi tu, mămică. Şi roagă-te lui Dumnezeu să-mi dea tăria necesară ca să pot fi întotdeauna ascultătoare".

Dansul cu trandafirii

                       Dansul cu trandafirii

                                        Urde Denisa Andreea

Dragostea-i ca un dans cu trandafirii
- frumos inmirezmata, dar periculoasa;
printre culorile sublime
poti sa gasesti mereu cate un spin.

Dragostea e ca un dans cu trandafirii;
e-atat de juvenila printre bobocei,
cand se deschid cu drag petalele iubirii
si fiecare zi aduce-un nou mister.

Dragostea e ca un dans cu trandafirii
ce lasa in urma flori uscate*...
si pamantul mai fertil,
ca sa rasara alti trandafiri si mai sublimi.

Dragostea e ca un dans cu trandafirii
- unii ne-impung, altii ne lasa fara grai,
ramanand doar frumusetea-ndragostirii
si ranile ce-odat-au sangerat.

Dragostea-i ca un dans cu trandafirii;
prin adierea cald-a verii
si in al iernii napraznic ger
- e la bine si la rau. E mereu.


* flori uscate = amintiri
(21.07.2012)