Unde îţi e privirea?

Unde îţi e privirea?

De prea multe ori ne-am obijnuit să ne uităm la valuri şi la munţii prea înalţi pentru noi. Am ajuns să nu mai vrem să facem paşi înainte zicând: “dacă vom cădea din nou?” sau “dacă rezultatul nu va merita efortul?”. Nu-i aşa că ar trebui să auzim zilnic cuvintele: “numărăţi-vă binecuvântarile”?

Ne uităm de multe ori în direcţia greşită şi nu-i de mirare că sfârşim în a avea o atitudine greşită, una nemulţumitoare, arogantă, lipsită de bunătate şi chiar o inimă împiertită. Cu toţii ne propunem să facem ceva şi să ajungem cineva… Dumnezeu Însuşi ne are în planurile Lui şi tot ce doreşte El pentru noi este binecuvântare, chiar binecuvântare ce vine prin necazuri ca la sfârşit să dobândim “salvarea sufletelor noastre” (1 Petru 1:6-9).

Îmi place atât de mult să-L văd pe Dumnezeu opusul circumstanţelor nefavorabile din vieţile noastre; dacă e furtună, El e liniştit şi tare ca un turn de scăpare, dacă e întuneric, El este Lumina, unde e moarte, El rosteşte viaţă. Am trecut de multe ori prin experienţe dureroase, am suferit atât fizic cât şi emoţional… au fost zile când strigam de durere şi simţeam că nu mai am nicio putere, dar mereu a fost Cineva lângă mine; mereu nişte ochi m-ai privit şi nişte braţe m-au strâns la pieptul Său. Sunt convinsă că Dumnezeu mi-a purtat mereu de grijă şi că e o mare tâmpenie să plângi când ştii ce mare privilegiu ai să fii ales şi să slujeşti alţi oameni, să porţi războaie ale dreptăţii, să lupţi pentru El şi alături de El.

Dacă aş vedea cerul mi-aşi zice: “Of, dar de ce să mă plâng atât pentru nişte lucruri trecătoare?” sau ”Cum să nu mă jerfesc? O fac cu mare bucurie pentru Dumnezeul meu credincios.” Mi-aşi dori o răsplată mare în cer, voi nu? Mereu mi-a plăcut exemplul lui Moise care “a socotit ocara lui Hristos ca o mai mare bogătie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire”. De multe ori suntem orgolioşi şi rapid iritabili când vine vorba de posesiuni sau alte lucruri pământeşti… suntem de multe ori atât de prinşi de mersul cotitian, de stresul şi de nevoiele noastre, că uităm complet de răsplătire şi de lucrurile cereşti…

Vreau să lansez o provocare: să privim cerul mai des şi să ne deschidem aripile sufletului către Dumnezeu. Să încercăm să uităm pentru o clipă orice ne ţine ocupaţi şi legaţi pe pământ şi să privim la inima de Tată a lui Dumnezeu pentu noi şi la cât de minunat este să asculţi de un asemenea Tată. Să ştiţi că Dumnezeu nu ne vrea trişti şi oboşiţi, îngrijoraţi şi plini de tensiune, de aceea tânjeşte să aibă un timp de intimidate cu noi, că să ne putem elibera de tot ce ne apasă, să ne amintească că e cu noi şi că orice ar veni, El nu ne părăseşte niciodată. Şi să ştiţi că merită să purtăm războiaiele Lui, merită cu adevărat.

Priviţi cerul mai des! Priviţi la răsplătire!