Fiul soldatului

   Fiul soldatului

Tata era soldat. Mama se afla într-un cantonament, unde locuiau familiile soldaţilor. Aici ea dădu naştere unui fecior. Curând tata plecă pe front şi căzu în luptă. Mama se îmbolnăvi de inimă rea şi în scurt timp se stinse şi ea din viaţă. Rămas orfan, copilul crescu printre soldaţii cu apucături brutale, într-un mediu vicios care însă nu-l influenţa câtuşi de puţin. Până şi colonelul îl considera un copil sfânt.


Într-o zi sosi la regiment un detaşament de recruţi, care stârniră curând o mulţime de reclamaţii. Apărură şi câteva cazuri de încălcare flagrantă a disciplinei. Noaptea cineva răsturnă panourile de tras la ţintă şi bănuielile căzură asupra unui soldat din baraca orfanului. Pe atunci băiatul avea cincisprezece ani şi locuia într-o baracă, împreună cu câţiva soldaţi, cărora le făcea diferite servicii.


Vinovatul trebuia pedepsit. I se fixă un număr de lovituri şi un ofiţer anunţă sentinţa. Neştiind însă cine era vinovatul, el le ceru soldaţilor să-l numească pe infractor. Soldaţii tăceau. Atunci ofiţerul le declară că vor fi pedepsiţi cu toţii. Fiecare va primi câte zece lovituri.


Deodată se auzi vocea plină de curaj a băiatului: "Domnule colonel, dumneavoastră aţi afirmat că dacă vinovatul îşi va recunoaşte vina, atunci va fi pedepsit numai el unul. Ceilalţi nu vor avea nimic de suferit. Eu sunt gata să ispăşesc chiar acum pedeapsa!"


Colonelul rămase atât de surprins, că nu găsi ce să-i răspundă. Dar apoi li se adresă soldaţilor cu mânie şi dispreţ: "Oare nu se găseşte printre voi un om destoinic? Oare sunteţi atât de laşi, că îl veţi lăsa pe acest copil să fie pedepsit în locul vostru? Ştiţi prea bine că băiatul nu e cu nimic vinovat!"




Soldaţii tăceau. Colonelul văzu ochii imploratori ai băiatului îndreptaţi asupra lui. Pentru prima oară în viaţă nimerise într-o situaţie atât de complicată. Îşi dădea seama că trebuia să ia o hotărâre tot atât de fermă ca şi a băiatului care cerea să fie pedepsit. În cele din urmă el îşi călcă pe inimă şi dădu ordinul. Băiatul se culcă ascultător pe o bancă pregătită anume. Pe spinarea lui goală loviturile cădeau una după alta. După a cincea lovitură din mulţimea soldaţilor se auzi o voce răguşită: "Opriţi-vă! Nu mai daţi în el! Eu sunt vinovatul!


Pedepsiţi-mă pe mine!" Era vocea celui mai agresiv dintre soldaţi. Cu faţa schimonosită de durere el se apropie de băiat şi-i săltă capul. Băiatul rosti cu faţa luminată de un zâmbet: "Fii pe pace, Jim, acum eşti salvat. Colonelul nu-şi va călca cuvântul". Capul îi căzu pe bancă şi băiatul îşi pierdu cunoştinţa.


A doua zi colonelul îi făcu o vizită la cortul sanitar şi află că băiatul era pe moarte. Zăcea pe nişte perne înalte. La căpătâi stătea soldatul Jim şi repeta cu ochii înotând în lacrimi: "De ce-ai făcut asta? De ce a trebuit să suferi în locul meu?" Ca să înţelegi de ce Isus Cristos a ispăşit pentru tine", - răspunse băiatul - "Cristos a murit pentru mine?" - întrebă Jim. El auzise că Cristos fusese răstignit pe cruce, dar nu ştia că murise şi pentru dânsul, pentru soldatul Jim. "Da, El a murit pentru tine, Jim, - zise băiatul. - Eu te iubesc, Jim, dar Cristos te iubeşte negrăit mai mult. Eu am ispăşit numai pentru un singur păcat al tău, pe când Cristos a luat asupra Lui toate păcatele pe care le-ai săvârşit şi le vei mai săvârşi în viaţă. El a murit pentru tine, Jim, El a murit pentru tine!" "Ce-l poate lega pe Cristos de un ticălos ca mine? Ştii prea bine ce mârşav sunt", - îi replică Jim. "El a murit ca să izbăvească asemenea mişei, asemenea ticăloşi ca tine. Cum să nesocoteşti tu asemenea iubire? Cristos a spus: "Cine ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţă veşnică şi nu vine la judecată, ci trece de la moarte la viaţă". Nu-L vei primi tu oare astăzi în inima ta?"


Colonelul, care privea această scenă cu lacrimi în ochi, îl văzu deodată pe grosolanul şi răutăciosul Jim căzând în genunchi lângă patul băiatului, pocăindu-se şi primindu-l în inima lui pe Cristos. Băiatul îşi puse mâna pe capul lui Jim şi o lumină ciudată licări în ochii lui. Lumina se stingea încet, până se stinse cu desăvârşire. Băiatul trecuse în lumea Mântuitorului său.